Ursul nu e o problemă de aritmetică

Amenzi de peste 100.000 de lei aplicate turiștilor care au hrănit urșii pe Transfăgărășan – Agerpres, iulie 2026

Apelurile la 112 după apariția urșilor s-au dublat în primele șapte luni ale anului – RR Antena Satului, august 2026

Parlamentul a votat dublarea cotei de vânătoare a urșilor – MAI, aprilie 2026

Trei titluri din vara aceasta, trei fețe ale aceleiași discuții. Prima arată ce facem noi, oamenii, a doua arată consecința, iar a treia arată răspunsul pe care îl dăm cel mai des: mai multe gloanțe.

Discuția publică despre urs s-a redus în ultimii ani la o singură întrebare: câți sunt și câți trebuie împușcați. E o întrebare legitimă, dar e departe de a fi singura. Pentru că un urs care coboară seară de seară într-o stațiune nu e o eroare statistică, ci este răspunsul unui animal inteligent și oportunist la o ofertă pe care i-am făcut-o noi: hrană ușoară, constantă, fără efort. Iar acel urs, în alte condiții, ar fi putut fi cea mai valoroasă resursă turistică pe care o are România.

Cifrele care au aprins discuția

În aprilie 2025, Ministerul Mediului a prezentat rezultatele preliminare ale celui mai amplu studiu genetic realizat vreodată pentru această specie: peste 24.000 de probe recoltate din 25 de județe, analizate în laboratorul INCDS „Marin Drăcea”. Concluzia — între 10.419 și 12.770 de urși bruni, cu un interval de încredere de 95%. Rezultatele finale, prezentate în decembrie 2025, au confirmat ordinul de mărime. Numărul considerat optim de autorități: aproximativ 4.000.

Studiul a fost și contestat. WWF România a semnalat că probele au fost colectate pe parcursul a trei ani, ceea ce încalcă principiul „închiderii demografice” din studiile de tip capturare-recapturare și crește riscul ca același individ să fie numărat de mai multe ori, și că metodologia nu a fost publicată integral. Nu ne propunem să tranșăm aici disputa științifică, dar merită reținut un lucru: chiar și cifra minimă înseamnă că România are cea mai mare populație de urs brun din Europa, iar orice decizie de management ar trebui să pornească de la date colectate pe baze științifice solide și publicate transparent.

Presiunea din teren e reală și e documentată independent de studiu. Apelurile la 112 privind prezența urșilor au crescut de la aproximativ 1.650 în 2019, la peste 7.500 în 2023. Între februarie 2024 și martie 2025, operatorii au preluat 5.553 de apeluri, dintre care 486 semnalau atacuri, provenind din 35 de județe, inclusiv din județe unde ursul nu fusese raportat niciodată, precum Brăila sau Galați. În Harghita, primele șapte luni din 2026 au adus 359 de apeluri, față de 160 în aceeași perioadă din 2025. În ultimii 20 de ani, conform declarației vicepremierului Tanczos Barna, au fost 26 de persoane decedate și 274 rănite în urma atacurilor de urs.

Anxietatea comunităților rurale nu e o invenție a presei, ci reprezintă consecința unei situații pe care nimeni nu a gestionat-o la timp.

Cauza nu e ursul, ci mâncarea disponibilă în apropierea și în interiorul localităților

Aici e punctul în care discuția publică o ia greșit: concentrarea aproape exclusivă pe numărul de exemplare a împins în plan secund cauzele care produc, efectiv, conflictele:

• Tomberoanele și coșurile de gunoi accesibile în orașe, în sate, în stațiuni turistice și chiar de-a lungul drumurilor publice, unde continuă să fie instalate de administratori fără nicio măsură de securizare. Simțul olfactiv al ursului e atât de fin încât până și ambalajele goale îl atrag.
• Hrana oferită direct de turiști, fenomen devenit endemic pe Transfăgărășan. O echipă Reuters a numărat, într-o singură dimineață, timp de trei ore, cel puțin 20 de urși ieșiți la marginea șoselei. Hrănirea urșilor este interzisă prin Legea 407/2006 și se sancționează cu amenzi între 10.000 și 30.000 de lei. Între 27 mai și 12 iulie 2026, comisia mixtă constituită prin ordinul prefectului de Argeș a aplicat nouă amenzi, însumând 106.500 de lei. În sezonul 2025 fuseseră aplicate 62 de sancțiuni, de peste 214.500 de lei.
• Porumbul rămas necules pe câmp, uneori până în plină iarnă, care devine o sursă de hrană constantă.
• Fragmentarea habitatelor prin infrastructură și facilități turistice construite fără a ține cont de coridoarele ecologice.

Există și un contraargument pe care îl auzim des, mai ales de la oameni de bună-credință: dacă urșii ar fi hrăniți în pădure, nu ar mai coborî în localități. Sună logic, dar produce exact efectul invers. Un urs hrănit sub orice formă învață că mâncarea vine de la om, iar de la punctul de hrănire până la primul coș de gunoi din sat e doar o chestiune de distanță și de timp. Hrănirea complementară masivă, practicată în anii dictaturii comuniste, este de altfel citată printre factorii care au modificat comportamentul speciei.

Iar, de la 17 noiembrie 2025, nu mai e nici legală. Prin OUG nr. 60/2025, Legea 407/2006 a fost completată cu o interdicție explicită privind „hrănirea sub orice formă a exemplarelor de urs (Ursus arctos) aflate în stare de libertate”, sancționată cu amendă între 10.000 și 30.000 de lei. Textul nu face nicio distincție între marginea șoselei și adâncul pădurii. Merită urmărit, totuși, parcursul unor proiecte aflate acum în lucru, care ar reintroduce excepții pentru hrănirea complementară și cea de abatere realizate de gestionarul fondului cinegetic, o discuție care are sens tehnic, dar care, prost calibrată, poate redeschide exact ușa pe care legislația tocmai a închis-o.

Un urs hrănit e un urs condamnat. Animalul care asociază oamenii cu mâncarea devine tot mai îndrăzneț, ajunge în intravilan, produce pagube și sfârșește, în cele mai multe cazuri, împușcat. Turistul care aruncă un covrig pe geam nu face un gest de compasiune, ci semnează, la propriu, o condamnare la moarte pentru acel animal.

Ce permite deja legea și ce urmează

Contrar percepției că „nu se poate face nimic”, România permite intervenția rapidă. OUG nr. 81/2021, în forma actualizată prin Legea nr. 197/2022, prevede o echipă de intervenție coordonată de primar, împreună cu jandarmeria, poliția și personal specializat, și o succesiune graduală de măsuri: alungare, tranchilizare și relocare, iar în ultimă instanță extragere prin împușcare, atunci când pericolul este iminent. Nu e nevoie de o derogare individuală de la minister pentru fiecare caz.

În 2026, discuția s-a mutat însă pe cote. Parlamentul a adoptat, în aprilie, o lege care stabilește pentru 2026 un nivel de prevenție de 859 de exemplare și unul de intervenție de 110, aproape dublul cotelor din 2025. Curtea Constituțională a respins sesizarea președintelui prin Decizia nr. 733 din 24 iunie 2026, iar pe 7 august 2026 legea a fost trimisă Parlamentului spre reexaminare.

Observațiile din cererea de reexaminare merită citite, pentru că sunt exact ce cere de ani buni și societatea civilă: recoltarea preventivă ar trebui să vizeze cu prioritate exemplarele habituate, cu comportament conflictual documentat, iar o cotă numerică nu ar trebui să funcționeze nici ca obiectiv de atins, nici ca vânătoare orientată de valoarea trofeului. Se cere și un registru electronic național care să blocheze automat recoltările după atingerea cotei pe fiecare fond cinegetic.

Cadrul legal, deci, există și se rafinează, dar ce lipsește este capacitatea de implementare la nivel național și, mai ales, partea de prevenție, cea care nu produce titluri de presă.

Ursul ca resursă, nu doar ca risc

Există un lucru care se pierde complet în această discuție: ursul e, pentru România, un avantaj competitiv pe care alte țări europene nu îl mai au.

Observarea urșilor din observatoare special amenajate funcționează de ani buni în Harghita, Covasna, Brașov și Argeș. O vizită la un astfel de observator începe de la 40 de euro de persoană, fără alte servicii incluse. Cele două observatoare ale Regiei Publice Locale a Pădurilor Kronstadt încasau, încă din 2016, peste 100.000 de lei într-un singur sezon. De asemenea, există tour-operatori specializați pe observarea animalelor sălbatice și a semnelor și urmelor acestora care folosesc ghizi specializați și servicii locale, având un efect economic multiplicat în economia locală.

Diferența dintre acest model și fenomenul Transfăgărășan e totală. Unul aduce venituri comunităților locale, gestionarului fondului cinegetic și ghizilor, educă turistul și menține ursul sălbatic, pe când celălalt produce urși habituați, accidente și, în final, victime și exemplare împușcate.

Turismul de observare a urșilor poate fi dezvoltat, dar numai în condiții clare:

1. fără hrănire sau, cel mult, cu un plan minimal bazat pe resurse naturale;
2. exclusiv din observatoare special amenajate, cu ghizi și personal specializat;
3. cu educarea turiștilor privind comportamentul în habitatul ursului, nu doar cu panouri de avertizare;
4. cu implicarea comunităților locale, care suportă cele mai multe costuri ale conviețuirii cu specia.

Băile Tușnad a oferit deja o lecție utilă aici: primul observator, deschis în 2016 la marginea orașului, a fost închis tocmai pentru că era prea aproape de stațiune, iar urșii care veneau la hrană ajungeau apoi și în oraș. Un observator prost amplasat nu e ecoturism. E o problemă mutată câțiva kilometri mai încolo. Între timp, Băile Tușnad a rezolvat în mare parte problema urșilor printr-un efort susținut în care au conlucrat administrația locală și ONG-uri de mediu.

Ce susținem

Ursul trebuie privit simultan ca o specie sălbatică ce necesită management responsabil și ca o resursă turistică valoroasă. Cele două nu se exclud ci, de fapt, depind una de cealaltă.

România are nevoie urgent de o abordare a managementului acestei specii care să includă: educație și conștientizare pentru publicul larg; pregătire specifică pentru cei care lucrează în habitatul ursului; măsuri de prevenție aplicate pe întreg teritoriul, cu prioritate în zonele identificate ca problematice; și intervenție rapidă, dar țintită, acolo unde riscul e real.

Fenomenul Transfăgărășan trebuie oprit, nu diminuat, iar acest lucru se poate realiza printr-o serie de măsuri relativ simple: eliminarea coșurilor de gunoi, instalarea de pubele anti-urs și golirea lor zilnică, extragerea exemplarelor-problemă conform legii și un control mult mai strict din partea autorităților privind hrănirea urșilor și aruncarea deșeurilor.

O soluție-minune nu există, dar există o alegere: putem să continuăm să numărăm urșii și gloanțele, sau putem să ne uităm la sursa adevărată a problemei. Dacă singura măsură de management a populației de urși rămâne pușca, atunci aceleași probleme le vom avea și la o populație de urși mai mică. Ursul este un animal inteligent și oportunist și va alege întotdeauna varianta cea mai ușoară de a-și procura hrană.

DISTRIBUIE